Gȃndurile și emoțiile sunt douǎ simțuri care ne prezintǎ realitatea din douǎ prisme diferite, una complementȃnd-o pe cealaltǎ. Ȋn Prietenele noastre emoțiile am vorbit despre emoții ca fiind mesageri. Raspuns pe un plan la ceea ce se ȋntȃmplǎ ȋn jurul nostru. Același lucru este valabil și ȋn cazul gandurilor. Sunt reacțiii pe un anumit plan care apar ca rezultat a ceea ce se ȋntȃmplǎ ȋn jurul nostru. Acesti stimuli sunt complementari și este important sǎ ȋnvǎțǎm sǎ ȋi folosim pe ambii.
Dar cȃnd nu mai suntem ȋn contact cu partea noastrǎ de emoții sau ȋncercǎm cu multǎ determinare sǎ ne impunem sǎ simțim ceva anume sau cȃnd transformǎm ceea ce simțim ȋntr-un dusman, atunci ajungem sǎ ne refugiem ȋn gȃnduri. Ajungem sǎ analizǎm totul, sǎ verificǎm de n ori fiecare chestie, sǎ nu avem ȋncredere ȋn ceea ce vrem sǎ facem. Pe scurt haideți sǎ numim aceastǎ activitate surogat gandirea compulsivǎ (overthinking).
Ȋn primul rȃnd gȃndirea compulsivǎ nu este ceva ce poți controla, cum nici emoțiile nu le poți controla. Ele apar ca reacțiune interioarǎ a unei acțiuni exterioare. Indiferent cȃtǎ muzicǎ ai asculta, indiferent cȃte activitǎți ȋn paralel ai face tot va fi ceva colo pe fundal care sǎ ȋți spunǎ o poveste sau alta, mai ales cele cu și despre tine, sau sǎ gǎseascǎ o justificare logicǎ pentru care sǎ faci sau sǎ nu faci acea activitate.
Nu vreau sǎ descurajez pe nimeni ȋn acest moment deoarece existǎ modalitǎți de a integra și evolua dincolo de gȃndirea compulsivǎ. Dar ȋnainte de a ajunge la integrare haideți sǎ ȋncepem cu ȋnceputul și anume recunoaștere și acceptare.
Nu poți rezolva o problemǎ de la același nivel de ȋnțelegere de la care a fost creatǎ. Sub aceastǎ devizǎ primul pas ȋl reprezintǎ recunoașterea. Recunoașterea faptului cǎ am ales sǎ mǎ refugiez ȋn gȃndire pentru a fugi de anumite pǎrți din mine. Recunoașterea faptului cǎ nu am putut mai mult ȋn acel moment, cȃnd am ales sǎ ma refugiez ȋn gȃnduri. Recunoașterea faptului cǎ stǎ ȋn puterea mea sǎ fac o nouǎ alegere și sǎ fac lucrurile altfel de data aceasta.
De fiecare datǎ cȃnd te surprinzi pe tine ȋntr-un sir de gȃnduri care nu duc nicǎieri și care mai degrabǎ creazǎ agitație ȋntreabǎ-te ce anume simți și nu vrei sǎ accepți ȋn acel moment și dǎ-ți voie sǎ simți ȋn ȋntregime acel ceva.
Natura și cursul firesc al gandirii este acela de a-ți spune cum s-au ȋntȃmplat lucrurile ȋn trecut. Este ca un evaluator care stabilește “conform statisticii” probablitatea unui anume rezultat. Funcționeazǎ pe nevoia de a pune etichete și de a așeza lucrurile ȋn categorii. De aici am ajuns la aceastǎ comparație a minții cu manualul de instrucțiuni din Ființa și manualul de instrucțiuni.
Ȋși face treaba foarte bine și are o singurǎ sarcinǎ: supraviețuirea. Nu putem lupta cu aceast lucru. Pentru acest aspect a fost creatǎ mintea. Sǎ funcționeze ca un pilot automat. Singurul lucru pe care putem sǎ ȋl facem ȋn acest sens este sǎ recunoaștem cǎ indiferent cȃt de tȃmp ni se pare comportamentul și modul de gȃndire, la un moment dat a fost rǎul cel mai mic.
Cȃnd acceptǎm acest lucru putem observa cǎ toate tiparele noastre mentale au ca numitor comun sǎ ne fereascǎ de “rǎu”, indiferent ce formǎ ar avea și cǎ dȃndu-se circumstanțele acelui moment nu am putut face alegeri mai bune.
Urmǎtorul pas este, cum spuneam mai devreme integrarea și evoluția. Odatǎ ce am acceptat cǎ atȃt s-a putut ȋn acel moment dar cǎ acum am evoluat și putem analiza acea situație mult mai profund ne dǎm seama cǎ putem face alte alegeri acum.
Primul pas pe care ȋl avem de fǎcut este sǎ ne schimbǎm raportarea fațǎ de “rǎu” (indezirabil). De aici apare rezistența și tot de aici ȋncepe și gȃnditul compulsiv. “Autopilotul a intrat ȋn funcțiune” și trebuie sǎ i se arate, explice cǎ aceasta este o alta situație, cu date noi de intrare și cǎ o nouǎ instrucțiune este necesarǎ.
Acest lucru se poate face fie prin dialog, la ȋnceput, fie doar prin simpla recunoaștere cǎ autopilorul, vocea aceea este doar o voce dintre cele multe și cǎ pot sau nu sǎ o ascult. Chiar dacǎ sunt școli de spiritualitate care considerǎ mintea ca fiind “dușmanul” mintea ȋn sine face ceea ce a fost ȋnvǎțatǎ sǎ facǎ.
Nu este dușmanul ci propria noastrǎ creație. Dacǎ ne asumǎm rǎspunderea pentru ceea ce am fǎcut din mintea noastrǎ, avem minunata oportunitatea de a o transforma dintr-un rebel ȋntr-un aspect al nostru “ascultǎtor” pe care ȋl putem folosi eficient de fiecare datǎ cȃnd avem nevoie de el.
Privind InOglinda, amintește-ți vezi ceea ce alegi să vezi, dar ea reflectă ȋntregul!