Cȃnd vine vorba despre credințǎ, așa cum ne este ea prezentatǎ la nivel superficial ȋmplicǎ voințǎ, așteptare și determinare.
Cred cǎ așa este pentru cǎ așa am citit, pentru cǎ așa mi s-a spus. Cred ȋn ceea ce am citit sau ȋn ceea ce mi s-a spus sau ȋn ceea ce am ȋnvǎțat de la ceilalți cǎ e bine.
Cred aceasta pentru cǎ ȋmi aduce un cȃștig, un beneficiu, o formǎ de identificare, apartenențǎ. Cȃștigul nu trebuie sǎ fie musai material (sǎ nu sǎriți la gatul popilor care fac bani din credințǎ, mi se pare firesc sǎ se ȋntȃmple așa, sǎ fiu sincer). Poate sǎ fie pe plan emoțional, energetic, mental …
Cineva care a experimentat, cineva care a avut un contact direct cu ceea ce ȋnseamnǎ spiritualitatea autenticǎ, cu ceea ce ȋnseamnǎ divinitatea și conștiința sursei, aceea ființǎ nu mai crede ci știe. Experiența directǎ aduce sau mai corect ar fi, repune credința pe poziția corectǎ.
A crede nu se rezumǎ la declarații verbale și comportamente ritualice seci. A crede ȋnseamnǎ a acționa cu certitudinea cǎ așa este, cǎ rezultatul acțiunilor tale este acela care trebuie sǎ fie. Cum spunea și parintele Arsenie Papacioc “tipic tipic și la inimǎ nimic”. Ritul (credința superficialǎ) fǎrǎ trǎire nu duce la nimic.
Dar dincolo de superficialitatea și dezbaterile referitoare la semantica cuvintelor, se ridicǎ o ȋntrebare mult mai serioasǎ. Care cu adevǎrat ar trebui sǎ fie prima cȃnd abordǎm problema credinței. Și anume: “cine ești tu cel ce crede sau nu crede”. Aceastǎ formǎ de convingere de unde o ai?
Isus le-a spus celor adunați sǎ ȋl asculte cǎ cel ce are credințǎ cȃt o sǎnȃnțǎ de muștar poate porunci munților și aceștia ȋl vor asculta.
Aceast sfat, citit fiind ȋn busericǎ, este auzit de o femeie care avea o problemǎ cu un deal (un munte mai mic). Ȋi bloca vederea spre mare de la balconul casei 🙂
Cȃnd a ajuns acasǎ de la slujbǎ s-a gȃndit “nu am un munte ȋn fața casei ci doar un deal, nu am credințǎ cȃt un grǎunte de muștar dar nici nu ȋmi trebuie atȃta pentru cǎ muntele meu e mic și nu am nevoie de atȃta credințǎ. Ȋi spun dealului sǎ se mute din fața casei mele, mǎ bag la somnul de prȃnz și cȃnd ma trezesc o sa vad marea de la balcon”. Zis și fǎcut.
Doar cǎ la trezire dealul era tot acolo. Uitȃndu-se la dealul neclintit ȋși zice “știam eu cǎ nu are sǎ meargǎ”
Problema la credințǎ nu este aceea a lipsei ci a direcției ȋn care se manifestǎ. Pe acel nivel de manifestare pentru care ai nevoie de credințǎ, care ȋți sunt cu adevǎrat credințele? Care ȋți sunt cu adevǎrat convingerile? De aici se pleacǎ ȋn analiza credinței. Nu de la forme declarative mentale.
Tot Isus ȋi ȋnvǎța pe disciplii sǎi, și prin ei și pe noi, cǎ ceea ce cereți de la Tatǎl sǎ cereți cu credința cǎ deja ați primit.
Sfatul acesta totuși a fost usor rǎstǎlmǎcit și subțiat din profunzimile lui. La ora actualǎ, la cursurile de “pozitivism” se predǎ rugǎciunea sub forma aceasta “mulțumesc pentru XXXXX” care sǎ ȋnlocuiascǎ “da-mi doamne XXXXX”. Sfatul este bun, dar incomplet și lipsit de aplicabilitate practicǎ. Pentru cei dintre noi la care aceastǎ formǎ de rugǎciune a funcționat mai bine decȃt cea cu da-mi, este cǎ conștient sau mai puțin conștien știm sǎ accesǎm acel spațiu interior de la care cuvintele capǎtǎ putere. Dar pentru cineva care este doar la nivel mental, tipic – tipic, oricare dintre cele douǎ forme de rugǎciune este la fel de ineficientǎ.
Existǎ ȋn structurile noastre subtile (hai sǎ nu intrǎm ȋn detalii teoretice, ci sǎ mergem pe aplicabilitatea practicǎ), cele trei nivele de exprimare: mental, afectiv și voițional.
Nivelul voițional este, ca sǎ folosesc comparația aceasta, generalul prim. Cel peste al cǎrui ordin nu trece nimeni și nimic.
Nivelul afectivului este generalul secund. Are multǎ putere de decizie și este tot timpul consultat de generalul prim ȋn luarea deciziilor corecte (sau așa ar trebui sǎ funcționeze treaba).
Nivelul mental este cel al soldatului. El executǎ ordinele primite.
Doar cǎ, ȋn societatea zilelor noastre mentalul este transformat ȋn general prim, afectul este ceva semidezirabil iar voința transformatǎ ȋntr-un soldat ascultǎtor mentalului care ar trebui sǎ vrea și sǎ nu vrea ȋn funcție de anumite standarde exterioare, considerate firești. Același lucru este valabil și pentru pǎrticica de afect dezirabilǎ. Rezultatul acestei inversǎri de roluri ȋl putem ușor vedea ȋn jurul nostru, nu detaliez.
Revenind acum la credințǎ, indiferent sub ce formǎ se manifestǎ aceasta, fie vizualizare, fie exprimare verbalǎ, fie un ritual simbolic sau mai puțin simbolic, dacǎ este fǎcutǎ de la nivelul mentalului și atȃt rezultatele sunt neglijabile spre inexistente.
Excepție fac de la aceastǎ regulǎ cei care au inițieri pe anumite sisteme. Deși și aici existǎ diferențe clare ȋntre un ritual fǎcut doar mental și unul simțit – sǎ spun așa.
Este important sǎ știm ce ne dorim cu adevǎrat, sǎ fim ȋn contact cu trǎirile noastre, cu emoțiile noastre, și din acest spațiu al armoniei ȋntre voințǎ și afect, cȃnd ne externalizǎm credința – o manifestǎm printr-o formǎ sau alta, acel lucru se ȋntȃmplǎ.
Și ajungem de unde am plecat cu expunerea și anume la cine ești tu cel ce ai sau nu credința. Aceastǎ cunoaștere este mai importantǎ decȃt cunoașterea detaliatǎ a mai multor forme ritualice de exprimare a credinței. Cȃnd ești cu adevǎrat ȋn contact cu tine și cu divinitatea care ești, ritualul – forma de exprimare a credinței, și credința ȋn sine sunt ceva proprii ție, ceva intim pe care ȋl faci natural și firec, fǎrǎ forțare sau program prestabilit.
A acționa cu certitudinea fermǎ (fǎrǎ urmǎ de ȋndoialǎ) cǎ acel lucru se ȋntȃmplǎ așa cum trebuie sǎ se ȋntample, a avea trǎirea și simțirea nestrǎmutate de la recunoștința și bururia de a avea, fǎrǎ urmǎ de ȋndoialǎ, reprezintǎ spațiul din care cuvintele noastre/credința noastrǎ are putere 🙂
Privind InOglinda, amintește-ți vezi ceea ce alegi să vezi, dar ea reflectă ȋntregul!