Sub deviza “dacǎ nu ar fi trebuit sǎ existe nu ar exista” m-am gȃndit sǎ vorbim despre realitatea virtualǎ. Includ ȋn realitatea virtualǎ jocurile pe calculator, aplicațiile de socializare, filmele, muzica.
Și dacǎ ȋn mintea voastrǎ vǎ gȃndiți acum cǎ facebook este util/folositor ȋn comparație cu jocurile pe calculator sau viceversa vǎ rog sǎ nu vǎ grǎbiți cu judecata, ascultați pȃnǎ la capǎt și vedeți pe urmǎ dacǎ ceea ce spun face sau nu sens.
Ȋn primul rȃnd util/folositor este o perspectiva care ține de sistemul nostru de credințe și propriile noastre nevoi. Apoi partea aceasta cu realitatea virtualǎ, pentru mine realitatea virtualǎ reprezinta orice tip de aplicație care ȋți permite proiectarea ȋn spațiul virtual al unei forme de ego. Și atunci pentru mine și nevoia mea de proiecție un anume tip de spațiu virtual ȋmi este util iar altele nu …
Acum sǎ revenim la (i)realitatea noastrǎ virtualǎ. Sincer sǎ fiu dacǎ nu ar fi trebuit sǎ existe nu ar fi existat. Daca ȋi bunǎ sau rea treaba asta, tine de perspectiva celui care o analizeazǎ. Dar dacǎ tot existǎ haideți sǎ o analizǎm puțin …
Aceastǎ dimensiune virtualǎ permite proiectarea unei forme egotice care nu se poate manifesta ȋn dimensiunea realǎ sau permite alimentarea identitǎților egorice deja create prin identificarea cu un personaj din film, fie prin identificarea cu eul melodiei, fie prin identificarea cu rolul pe care ȋl joci ȋn cadrul jocului sau al aplicației de socializare.
Necesitatea aceasta pentru identitatea egoticǎ existǎ la nivelul ființei de la bun ȋnceput doar cǎ nu a gǎsit ȋncǎ o modalitate de a o exprima ȋn dimensiunea materialǎ. Sau sunt cazuri ȋn care exprimarea ei ȋn dimensiunea materialǎ ar avea reprecursiuni grave.
Partea bunǎ la toatǎ treaba aceasta este cǎ reprezintǎ o formǎ de evoluție, adevǎrat inconștientǎ și lentǎ, a ființei ȋn drumul ei spre detașarea de formele egotice. Indiferent care este mediul virtual prin care alegem sǎ ne exprimǎm ne vom proiecta personalitatea și vom lua acele decizii care ne permit sǎ fim fericiți. Știu cǎ sunǎ poate ciudat dar panǎ la urmǎ asta cǎutǎm ȋn realitatea virtualǎ, sǎ fim fericiți….
Partea proastǎ la toatǎ treaba aceasta cu proiectarea ȋn realitatea virtualǎ este cǎ ne proiectǎm propria personalitate și cu cȃt gradul de implicare ȋn acea realitate este mai mare cu atȃt ajungem sǎ experimentǎm aceleași șocuri emoționale pe care le-am experimenta ȋn realitatea fizicǎ. Și dacǎ vrem sǎ fugim de emoțiile nedorite ale realitǎții materiale și sǎ ne proiectǎm pentru scurte perioade de timp ȋntr-o realitate virtualǎ pentru a ne simți bine/a fi fericiți sunt mari șanse ca realitatea virtualǎ sǎ ne provoace aceleași tipuri de raspunsuri mentalo-emoționale ca și realitatea fizicǎ.
Rǎdem, glumim dar exista o glumǎ “pentru cunoscǎtori” referitoare la un joc pe calculator și anume Diablo 2: “ai jucat prea mult diablo 2 doar atunci cȃnd treci pe lȃngǎ un copil cu handicap și te gandești oare de ce parinții lui nu ȋl refac”. Oarecum nu prea amuzantǎ gluma. Jocul ȋți permite daca nu ai ales abilitǎțile corect (și eroul tǎu are un handicap) sǎ ȋl refaci. Pǎstrezi toate obiectele pe care le aveai pe primul și faci unul “sǎnǎtos” care sǎ aibǎ abilitǎțile corecte.
Am folosit aceastǎ glumǎ pentru a exemplifica partea distructivǎ a proiectǎrii ȋn spațiul virtual. Spațiul virtual precum și spatiul real (sa mǎ exprim așa) reprezintǎ atȃt reflecția personalitǎții noastre cȃt și unul din principalii factori ai modelǎrii personalitǎții noastre. Adevȃrat cǎ ar trebui sǎ știm sǎ facem diferența ȋntre “lumea realǎ” și “lumea imaginarǎ” dar totuși …. Diferența este foarte finǎ atȃt timp cȃt ambele declanșeazǎ reacții emoționale.
Dacǎ vǎ gȃndiți cǎ un om normal ar trebui sǎ știe sǎ facǎ diferența ȋntre realitate și ficțiune, spuneți-i asta și sistemului vostru emoțional … Nevoia de a ne proiecta ȋntr-o realitate virtualǎ este una de naturǎ emoționalǎ. Și acele emoții cu timpul devin obiceiuri iar cȃnd ȋn “realitatea fizicǎ” apare un stimul asemǎnǎtor chiar și pentru prima datǎ, stimul pentru care avem un rǎspuns emoțional creat ȋntr-o realitate virtualǎ, atunci acel rǎspuns emoțional va fi declanșat. Este adevǎrat cǎ nu intrii cu mașina ȋn el, sau nu ȋl provoci la un duel sau alte chestii, dar creierul nostru este foarte deștept ȋn treaba asta și va prelua rǎspunsul emoțional și ȋl exterioriza folosind ceea ce are la dispoziție: o ȋnjurǎturǎ, un pumn, un picior so on …
Și cum viața este o autoprofeție de ȋmplinit, percepțiile, convingerile și gȃndirea, indiferent de unde le-am dobȃndit, vor fi cele care ne vor modula experiențele. Iar tendințele pe care le dobandim fie ele obținute din viața realǎ fie ele obținute prin proiectarea ȋntr-o dimensiune virtualǎ sunt cele care ne vor modula felul cum rǎspundem la stimulii veniți din exterior.
Ȋn loc de concluzie, dacǎ realitatea virtualǎ este rea sau bunǎ, sincer sǎ fiu rapunsul este DA. Reprezintǎ o unealtǎ, și ca orice altǎ unealtǎ de acest fel are 2 tǎiușuri. Depinde de cel care o folosește.
Privind InOglinda, amintește-ți că vezi ceea ce alegi să vezi, dar ea reflectă ȋntregul!