Deși vreau sǎ mǎ refer acum prin despǎrțire la terminarea unei relații “de iubire”, aceleași principii și reguli se aplicǎ pentru orice alt tip de relație care se terminǎ.
De ce doare? De ce chiar daca știm cǎ “e mai bine așa” nu suntem tocmai fericiți și bucuroși cǎ se terminǎ? De ce ne-am fi dorit sǎ continue deși cumva știm ca nu prea avea cum sǎ continue?
Vobeam ȋn File din manual – ȋndrǎgosteala despre acest mecanism al personalitǎții noastre de a-și cǎuta jumǎtatea și fericirea. Hai sǎ recunoaștem, la ȋnceputul relației se simte și fericirea și ȋmplinirea și toate cȃte …
Asta este la ȋnceputul relației. Și ceea ce facem noi folosindu-ne de obiectul mental numit “partener” este sǎ ne dǎm noie sǎ fim fericiți, sǎ ne dǎm voie sǎ simțim iubirea, liniștea, ȋmplinirea. Fac distincție la acest nivel ȋntre partenerul fizic și obiectul mental numit “partener”. Voi detalia diferențele dar pentru moment sǎ ne ȋntoarcem la efectele pe care le are acest partener asupra noastrǎ. Sau mai exact efectele pe care credem cǎ le are asupra noastrǎ.
Prin el ne dǎm voie, cȃt de cȃt sǎ ne cunoaștem pe noi ȋnșine. Ne dǎm voie sǎ vedem cǎ anumite activitǎți chiar ne plac chiar dacǎ nu le-am fǎcut pȃnǎ acum, ajungem sǎ observǎm cǎ alte activitǎți pe care pȃnǎ acum nu le consideram așa importante, acum devin mai interesante … Ajungem sǎ ne permitem sǎ simțim. Ne considerǎm ȋn siguranțǎ. Ȋncet, ȋncet ȋncepem sǎ dǎm jos din scuturile personalitǎții și sǎ ne apropiem de esența ființei noastre.
Ȋnvǎțǎtura creștinǎ ne spune cǎ scopul cǎsǎtoriei este mȃntuirea soțului prin soție și a soției prin soț iar ȋn brahmanism suntem ȋnvǎțați cǎ sotul este guru soției și soția este guru soțului. Ȋn esențǎ spun același lucru dar nu detaliez, poate o postare viitoare pe aceastǎ temǎ 🙂
Aceasta este partea bunǎ a relațiilor. Partea ȋn care ne dǎm voie sǎ simțim, sǎ ne apropiem de ceea ce suntem noi ȋnșine. Partea mai putin bunǎ este cǎ o facem folosindu-ne de o ancorǎ. Obiectul mental numit partener. Și se mai ȋntȃmplǎ cǎ și partenerul nostru fizic sǎ se foloseascǎ de un astfel de obiect mental, ancorǎ, cu același scop … Ne dǎm jos scuturile personalitǎții fǎrǎ a fi pregǎtiți sǎ renunțǎm și la personalitatea care le-a creat, ca sǎ zic așa.
Spun obiectul mental numit partener și nu partenerul fizic pentru cǎ noi, privind prin prisma personalitǎții noastre cȃnd ajungem sǎ ne ȋndrǎgostim, ne ȋndrǎgostim de imaginea pe care o creǎm despre acea persoanǎ, imagine ȋn a cǎrui proces de creare partenerul fizic a avut un rol destul de mare. Pȃnǎ la urmǎ fiecare ne prezentǎm o parte din noi, partea aceea “lucioasǎ” a noastrǎ …
Odatǎ creatǎ aceastǎ imagine, acel el/ea care mǎ ȋnțelege, care mǎ acceptǎ, care mǎ iubeste (fǎrǎ sǎ ȋnțelegem cǎ iubirea de fapt este un grad de evoluție al conștiinței nu o emoție), care mǎ susține etc (fiecare cu ce are pe acasǎ 🙂 ), aceastǎ ancorǎ va fi folositǎ de partea subconștientǎ a personalitǎții noastre pentru a da jos din mecanismele de apǎrare.
Și ajungem sǎ ne dǎm voie sǎ simțim, dupǎ cum spuneam la ȋnceputul articolului.
Partenerul ȋn sine are destul de puțin amestec ȋn acest mecanism al nostru de a ne da voie sǎ simțim. Tehnic vorbind cam nu prea are nici un rol, el/ea este acolo doar ca prezențǎ. Dacǎ noi nu ne dǎm voie sǎ simțim s-a cam terminat totul de la bun ȋnceput și partenerul nu poate face nimic ȋn aceastǎ privințǎ, decȃt sǎ accepte cǎ atȃt se poate și sǎ decidǎ ce face mai departe.
Pȃnǎ ȋn acest stadiu, lucrurile sunt bune și frumoase. Doar cǎ de aici continuarea este dupǎ zicala creștinǎ “dumnezeu dǎ dar nu bagǎ ȋn traistǎ”. Continuarea tine de noi individual și ca ȋntreg cum știm sǎ gestionǎm ceea ce avem și cum știm sǎ construim mai departe. Nu cred ȋn poveștile romantiste renașcentiste cu sufletul pereche, de fapt chiar voi scrie un articol pe tema aceasta J, ci cred ȋn voința și acțiunile care permit relației sǎ continue. De la ȋndrǎgostealǎ la relație stabilǎ este ȋn sine o temǎ ȋn sine și nu intru ȋn detalii acum.
Doar cǎ se ȋntȃmplǎ cȃte odatǎ sǎ se ducǎ ȋndrǎgosteala și relația odatǎ cu ea. Și atunci apare criza de personalitate și durerea despǎrțirii. Cu toate cǎ nu este perceputǎ ca o crizǎ a personalitǎții și fiecare dintre noi avem propriile mecanisme de a evita durerea dacǎ am fi sinceri cu noi am ajunge sǎ și ȋnvǎțǎm ceva din aceastǎ experiențǎ.
Cert este cǎ dupǎ ce ne-am adus cumva pe linia de plutire ȋncepem sǎ ne dorim din nou sǎ ne bucurǎm de viațǎ. Așa cǎ ȋncepem sǎ facem chestiile despre care știam cǎ ne fǎceau plǎcere, doar cǎ ne aducem aminte de plǎcerea care ne-o aducea cȃnd le fǎceam ȋmpreunǎ. Și tot haosul revine. Toatǎ aceastǎ chestie de parcǎ ȋl iubesc/o iubesc ca uite ce bine ne era ȋmpreunǎ și totuși nu avem cum sǎ fim ȋmpreunǎ pentru cǎ <lista de motive>.
Acest ȋmi place dar nu vreau sǎ mai fac cǎ ȋmi aduce aminte de fostul/fosta, este de fapt criza de personalitate despre care vorbeam. Ceea ce avem de ȋnvǎțat și mesajul acestei crize este de fapt scopul relației ȋn sine. Ironic cumva cǎ și dacǎ continuǎ și dacǎ se terminǎ o relație, tratatǎ cu simțul rǎspunderii și fǎrǎ mecanisme de evitare a durerii, lecția este aceeași. Doar mijlocul prin care ajungem la ea este diferit.
Ceea ce vreau sǎ spun este cǎ de fapt nu partenerul fizic era cel care ne-a permis sǎ ajungem la acele pǎrți din noi, ci ancora, imaginea mentalǎ a partenerului.
Dacǎ renunțǎm la acea imagine și asociere a stǎrii de bine și deschidere pe care am fǎcut-o cu acel partener anume, ajungem sǎ conștientizǎm cǎ de fapt aceasta este natura noastrǎ și cǎ orice alt partener ar fi, am avea aceeași trǎire, pentru cǎ este de fapt capacitatea noastrǎ și felul ȋn care noi ne raportǎm și ȋnțelegem acel aspect al manifestului.
Partenerul (el/ea) este doar acel cineva prin care tu ȋn momentul prezent te exprimi. Știu cǎ ceea ce am spus acum scoate tot individualismul ȋndrǎgostelii din discuție și separǎ clar iubirea de ȋndrǎgostealǎ 🙂
“Stai așa! Ce, acum vrei sǎ spui cǎ pot iubi pe oricine?”
“Sincer DA. De aceea se cheamǎ iubire necondiționatǎ. Pentru cǎ reprezintǎ capacitatea ta de a oferi. DOAR CǍ! Ȋn primul rȃnd nu reprezintǎ o scuzǎ pentru a evita sentimentul de singurǎtate și ȋn al doilea rȃnd este ALEGEREA TA fațǎ de cine alegi sǎ te deschizi. ASUMǍȚI-O!”
Privind InOglinda, amintește-ți vezi ceea ce alegi să vezi, dar ea reflectă ȋntregul!